Calitatea continutului revistelor romanesti: O radiografie

Tema calitatii glossy-urilor se reduce, in cea mai simpla forma a sa, la principalii doi actori: jurnalistul si cititorul, emitatorul si receptorul. Presa romaneasca are 150-200 de jurnalisti „de glossy”, estimeaza Iulian Comanescu. Cei buni, la nivelul presei internationale, sunt insa doar vreo doua duzini. Cristina Bazavan il aproba: piata nu are mai mult de 20 de jurnalisti de revista care sa performeze la nivel competitiv. Iar acestia pot fi impartiti in doua categorii, spune ea: cei care au o oarecare pregatire teoretica (in general, cei care au asistat la cursurile de jurnalism narativ organizate de Cristian Lupsa la Centrul pentru Jurnalism Independent) si cei care au o mana buna de scris, insa nu au au cunostinte teoretice.

Jurnalistii specializati in scriitura de revista sunt prost platiti si au o vechime redusa, mai spune Comanescu. Asta face sa existe o diferenta calitativa importanta intre glossy-urile romanesti si echivalentele lor de afara – problema care porneste si de la lipsa de traditie a romanilor in lectura revistelor.

„Fara indoiala, exista o lipsa a traditiei cand vine vorba de reviste si de citit”, spune Radu Coman, redactor-sef la Esquire Romania. „Parte pentru ca nu sunt multe reviste care sa te imbie la citit, parte pentru ca exista multe prejudecati legate de glossy-uri in Romania. Daca in afara revistele sunt respectate si isi au un bine meritat loc in peisajul publicisticii, pentru romanii care, in mod traditional, citesc, «lucioasele» inseamna, grosso modo, frivolitate, superficialitate si mondenitaturi”.

Devine, astfel, greu sa treci peste prejudecata publicului cum ca o revista nu e decat ceva colorat, „de rasofit”. Pe termen mediu, asta se poate intampla, potrivit lui Coman, numai in masura in care apar tot mai multe publicatii care sa contrazica prejudecatile legate de reviste.
Americanca Susan Orlean, autoare de texte jurnalistice de lunga intindere, spune ca jurnalismul narativ este o forma specific americana deoarece, dincolo de a spune o poveste, incearca sa sondeze ce se intampla in tara la un anumit moment. Potrivit acesteia, americanii sunt construiti sa-si puna mereu intrebari, sa se autoevalueze ca popor si ca oameni, ceea ce deschide portita si pentru acest gen de jurnalism.

In Romania, reflectarea unei realitati generale printr-o poveste mica este realizata cel mai bine de filmele romanesti din ultimii ani, considera Cristian Lupsa. „Dar sa nu uitam ca si Puiu (regizorul Cristi Puiu – n.red.), cand a facut Moartea domnului Lazarescu, foarte multi au fost cei care i-au zis «de ce ne arati chestia asta, c-o vedem in fiecare zi?». Pana la urma e un gen de redundanta culturala in ce fac revistele – ca-ti arata lucruri pe care teoretic le stii. Dar ar trebui sa te ajute sa le intelegi”.

Insa daca publicul roman (cel care gusta reality show-uri cu apartamente murdare si copii indisciplinati) chiar isi doreste jurnalism de revista de calitate ramane o intrebare fara raspuns.

„Isi doreste jurnalism mai bun”, spune Cristina Bazavan. „Nu cred ca stie sa numeasca ce-si doreste exact, nici nu e treaba lui sa stie sa numeasca tehnicile si formele de jurnalism Dar stiu sigur ca recunoaste fara gres o poveste scrisa bine, cu un subiect puternic”.

Cu o alta perspectiva vine Els Loesberg, CEO Sanoma Hearst Romania. Un cititor al revistei Femeia de azi nu va percepe continutul Esquire ca fiind de calitate si nici invers spune publisherul, care are in portofoliu ambele reviste „Calitatea inseamna si nivelul de calitate pe care cititorul il cere”, spune ea.